...      - Asa-i pe-aici. Tu esti venit mai de curând si nu cunosti ce se povesteste pe la noi. îl lamuri prietenul, adaugând, în timp ce amândoi îsi grabeau pasii, apropiindu-se de liziera, pe aceste locuri oamenii s-au confruntat cu fel de fel de întâmplari, unele mai placute, altele dimpotriva, dupa cum e viata.      Tacura amândoi, urcând prin fagetul tânar spre culmea nu prea înalta a dealului. Ajunsi sus se pomenira în fata unui copac uscat si închircit, înconjurat de trunchiurile drepte si zvelte ale arborilor din jur.      - Ciudat acest pom, de parca n-ar face parte din aceasta padure! exclama Andrei.      - Nici nu banuiesti câta dreptate ai. Si, de vrei, îti pot spune istoria acestuia...

"Cu ani în urma, când padurea asta abia se înfiripa, dupa un foc ce mistuise tot cu câtava vreme înainte, toti arborii fiind de acelasi soi, fagi, cum vezi si tu, se aciuse pe aceste meleaguri si un fel de capcaun, cel putin asa îl socoteau oamenii locului, fiindca era matahalos, ciufut si urât nevoie mare.      Într-o buna zi, bastinasii se hotarâra sa-l izgoneasca pe singuraticul nepoftit. Se adunara în biserica ca sa puna la cale cum sa purceada. Unii, mai putini, spuneau sa fie legat si spânzurat, sa scape pentru totdeauna de el. Altii cereau sus si tare sa i se gaseasca o pricina, vreo faradelege savârsita împotriva obiceiurilor locului, sa-l judece si sa-i dea sa aleaga între închisoare si plecarea în alta parte. Cei mai multi însa, cei mai cumpatati, ziceau sa mearga fruntasii sa vorbeasca cu el si sa-i ceara sa-si ia talpasita de bunavoie. Si cum acestia din urma aveau cel mai greu cuvând de spus în adunare, hotarâra sa faca astfel.      Namila de om traia tocmai pe aceasta culme, într-o coliba strâmta nu numai pentru unul ca el, ci si pentru oricare dintre locuitorii de pe- aici, doar atât cât sa-l fereasca de ploaie si zapada.      Când aparura oamenii în fata cocioabei, el iesi prin usa încovoindu- se si astepta sa afle care este pricina care i-a adus pe toti pâna aici.      Cum nu prea îi venea la îndemâna nici unuia sa-i spuna verde în fata ce-i cereau, se lasa o liniste adânca, tulburata doar de ciripitul pasarilor. Cogeamitul se lasa pe vine, privind când la unul când la altul.      Pâna la urma, preotul, împins înainte de ceilalti, spuse cam cu jumatate de gura:      - Uite cum stau lucrurile… Noi n-am avea nimic împotriva daca ai pleca din aceste locuri, ba chiar ti-am fi recunoscatori. Chiar daca nu esti de vina ca arati cum arati, de se trezesc copiii tipând în somn când te viseaza, vezi ca asa nu se mai poate.      Namila ascultase privind tinta cu ochii sai înnegurati la chipul celui care vorbise si, într-un târziu spuse:      - Bine… Plec, dar o sa ma tineti minte!      Bucurosi ca totul mersese atât de bine, oamenii se întoarsera la ale lor si chiar în aceeasi dupa-amiaza îl vazura pe cel izgonit, coborând si plecând pe drumul colbuit altundeva.      Câteva zile mai târziu, când unul dintre localnici urca la padure dupa niscaiva vreascuri, veni înapoi degraba, strigând cât îl tinea gura:      - Veniti sa vedeti ce dar ne-a lasat capcaunul!      Unii lasara coasele, altii ciuberele cu lapte, care cu ce treaba avusese si pornira de-a valma în sus, spre locul stiut.      Ajunsi aici, pe culme, ramasera uimiti pe loc. Din ceea ce fusese adapostul celui plecat nu se mai vedea nici o urma, de parca n-ar fi fost niciodata. În schimb, chiar în acel loc, aparuse un copac uscat, atât trunchiul, cât si putinele crengi, fiind toate strâmbe si rasucite.      - De unde mai aparu si stârpitura asta de pom, vazutu-l-a careva înainte de venirea acelui… ? întreba unul dintre gospodari, ferindu-se sa- l numeasca.      Toti dadura nedumeriti din umeri. Nicicând nu zarise careva acest copac.      - Si ce facem acum cu el? Nu-l taiem, ca sa scapam pentru totdeauna de pocitania asta care ne strica frumusetea locului?      Toti raspunsera în cor ca asa trebuie facut si se întoarsera la ale lor. Veni înapoi numai unul dintre ei cu toporul, sa înfaptuiasca ce hotarâse obstea.      Îsi sufleca mânecile, îsi scuipa în palme, ridica securea si lovi icnind si cu toata puterea jos, la radacina, copacul. De parca ar fi fost din fier si nu din lemn, copacului îi sarira nu aschiile, ci scântei, iar buza mai înainte ascutita a toporului se toci. Mai încerca o data si înca o data, pâna ce fierul securii sarii cât colo din coada.      Nedumirit si speriat, omul se întoarse în fuga în sat si povesti ce patise. Se gasira imediat altii, care ziceau ca scula omului nu fusese buna, ca nu stiuse cum sa faca. Ce mai! Vreo trei, înarmati cu topoare si ferastraie suira spre locul cu pricina sa faca ceea ce trebuia facut.      Dupa ce-si tocira si ei topoarele si le sarisera dintii din ferastraie, oamenii se speriara de-a binelea.      - Asta nu-i lucru curat! spusera ei si plecara încovoiati, tot uitându- se peste umar în urma, de parca s-ar fi temut sa nu vina cineva dupa ei.      De venit n-a venit. Însa, din acea zi, toti pricepura ce înteles aveau ultimele cuvinte ale celui alungat."